Non-stop

Altă seară de sâmbătă obosită, plină de stări de somnolență continue, încercate și reîncercate de alungări temeinice și subtile, fără vreo șansă de reușită. E prima seară de sâmbătă de stat în casă luna asta, parcă. Nu-și amintește exact. Defapt nu-și amintește nici data actuală. Oh, ca să vezi, e 13 ale lunii. Hm. În urmă cu ceva ani, mai bine de 10, își făcea griji că începe liceul. Râde înăuntrul său. „Griji? Ce mai griji, mi-e dor de ele!”

Bate undeva înspre ora 11:38 sau cam așa ceva. „Doamne, atâtea detalii. Ar trebui să mă mai potolesc odată.” Înclină capul firav, își încoardă colțul drept al maxilarului, ca și cum ar pune în balanță posibilitățile. „Să ies, să dorm, să citesc, să gătesc, să-mi sun mama.” Decizii, decizii. Își plimbă vârful unghiei peste buza inferioară, picioarele unduindu-i-se prea încet. Dintr-o dată, cu o mișcare de vultur, se întinde după iPod, aleargă leneș până-n celălalt capăt al camerei de seară, cum îi place s-o numească: nimic surprinzător, poate doar imensa pictură non-conformistă de pe peretele din dreptul ferestrei uriașe cu vedere spre orașul extrem de luminat de faruri și panouri publicitare; spun non-conformistă nu din ciudățenia culorilor alese de un anonim întâlnit pe Centrul Vechi, ci datorate normalității figurii din tablou, un tânăr bând cafea… cu susul în jos. Zâmbește de fiecare dată când privește tabloul, din simplul fapt că e atârnat pe perete cu susul în jos. În fața acestuia, la vreun metru distanță aproximat stă o măsuță îngustă și înaltă, locul perfect pentru player-ul muzical. Lângă două fotolii pară, de un maroniu amărui despărțite de-o măsuță scundă, din sticlă neagră prevăzută cu mai multe căni simple de cafea în așteptarea musafirilor. Pe peretele opus niște mini-statui cu expresii opuse – zâmbărețe, plânse, sarcastice, bine-intenționate, etc. – albe contrastând nu foarte puternic pe peretele crem prea închis. Lângă, în fața peretelui din stânga acestuia o canapea neagră ilegal de comodă prevăzută cu un suport plin cu cărți și reviste Cosmopolitan. Lângă, un mini-frigider de băuturi ascuns într-un taburet și-un suport de pahare dându-l de gol. În fiecare colț superior al camerei veghează câte o boxă, ușor luminate de lămpile puse alandala prin tot spațiul camerei luminând exact cât trebuie seara de început de toamnă. Normal, ia decizia care-i vine prima în minte.

Dă drumul muzicii, un playlist aleatoriu, Pixie Lott având norocul de a-i destinde prima seara cu „Mama Do”. Într-o clipită reapare cu o rochie cappuccino pe ea acoperindu-i ciorapii și lenjeria de adineauri, înlocuind totodată tricoul simplu negru, aruncă-un plic pe comoda neagră de lângă ușă întorcându-se spre peretele-oglindă. Puțin ruj asortat cu rochia, machiajul de zi e acceptabil, o ușoară aranjare a șuvițelor rebele și e ok. Se întinde după plic, telefonul e în buzunarul rochiei, verifică ultimele două mesaje primite, răspunde la unul în timp ce-și încalță pantofii nuzi nu foarte înalți, ia cheile și eșarfa și-și părăsește căminul.

Puțin răcoare, însă suportabil cu imensa eșarfă primită cadou de la prietenul vechi de la Paris. Schimbă privirea – când în stânga, când în dreapta. Merge încet, fără grabă, poate ușor alergând din cauza vântului răcoros de septembrie. Clipește repede, ușor orbită de sutele de luminițe și de îmbulzeala obișnuită de sâmbătă seară. Nu se omoară după aglomerația zonei apartamentului ei, însă o acceptă. Mai mult sau mai puțin datorită situării acestuia cât pentru sutele de pub-uri și cafenele simpatice din jurul său.

Puțin trecut de 11:57, mai merge câțiva pași și se oprește brusc cu un zâmbet imens pe față. „Ah, draga mea. Ne întâlnim din nou.” șoptește în sinea ei și intră în cafeneaua non-stop de pe centru.

Tipa de la barul de cafea îi zâmbește simplu și primitor, făcând-o să se simtă ca acasă. Chiar așa se simte, ca într-o a n-a casă. Îi zâmbește înapoi gândindu-se, ca de fiecare dată, cât de norocoasă este că există o cafenea non-stop. Nu e lume bulbuc însă nu bate vântul printre mese. Exact așa cum ar trebui să fie. Caută cu ochii colțul ei, măsuța înaltă de bar din colțul sudic al cafenelei și încă un zâmbet îl acoperă pe cel din urmă. Se uită la ceas, e exact 12:03. Continuând să zâmbească firav și ascuns pășește încet spre scaunul din spatele mesei, pe fundal recunoscând Mathbonus, There Is Light In Us.

Comandă o cafea în trei culori și-o apă tonică, deblochează telefonul și deodată face ochii mari la citirea mesajului tocmai primit. „Văd că nu ți-ai schimbat obiceiul bilunar de sâmbătă seara”.  Șocată, fără cuvinte, ridică privirea în locul care știe, simte că se află și rămâne cu gura căscată preț de câteva momente, secunde, minute. Nici nu știe.

Se trezește din șoc pe Luvless, My heart. „Oh, nu.”. Atât gândește, atât poate să gândească și să-și spună. Într-un monolog se întreabă de unde știa că ea va fi aici. Înlătură gândul. Poartă cămașa specifică lui, albă cu nasturi simpli, primii doi descheiați. Îi gâdilă cele mai adâncite simțuri doar privindu-i expresia încordată și totuși relaxată a feței. Și zâmbetul. „Doamne, rânjetul ăla!”. Parcă se asortează perfect cu muzica din cafenea, cafeneaua ei preferată, nu e corect! Până și ea e de partea lui. Părul său ușor zvârcolit de vânt îi atrage atenția, însă-i menține contactul vizual, pentru că știe în ce direcție veche i-ar depăna amintirile de demult „uitate”. Îl privește, o privește. Se întreabă de ce e aici, ce caută el defapt? O vrea pe ea sau pur și simplu exagerează cu gândul ăsta? „Nu, cu siguranță e o coincidență.” Este? Dar oare coincidențele nu reies din dorință? Nu. Sau poate…

Stă la două mese goale distanță de ea, o privește persuasiv, fără vreo ezitare. „Cum îndrăznește?”, vrea s-o facă să se simtă intimidată și să zâmbească? „Chiar crede că va reuși?” se întreabă reușind încă să-și înnăbușe un zâmbet până la urechi. Printre milioane de gânduri aude primele versuri din Beautiful. „Doamne, cum reușește? A ales el playlist-ul sau ce?!” Însă își revine, pune ușor, foarte încet telefonul pe masă, distrăgându-i atenția preț de o secundă până observă că bea un irish coffee. Un gând negru îi vine în minte. Dureros, poate. Același sortiment pe care obișnuia să-l bea după fiecare ceartă în orice cafenea găsea mai aproape. Simte ură, combinată cu tandrețea cu care-și soarbe cafeaua, transmițându-i atâtea mesaje pe care se preface că nu le înțelege: „Vezi? Sunt încă supărat”, „Nervos.”, „Nu te pot privi în ochi fără să zâmbesc”. Oare chiar gândește asta sau e doar imaginația ei? Închide ochii, alungând gânduri de genul. Soarbe o gură din cafeaua ei, fără să întrerupă contactul vizual. Îl urăște, Doamne, cât îl urăște. Ar vrea să-și petreacă mâinile după gâtul lui. Îl disprețuiește! Însă buzele lui încordate în jurul paharului de cafea sunt atât de apetisante. „De ce e întuneric? Așa e tot timpul în cafeneaua mea preferată? Sau e vreo altă șmecherie?”. Nu-și poate da seama. Își dă o șuviță după ureche iar el icnește, încet. Cu siguranță nimeni nu a observat, ceilalți oameni sunt prea ocupați să-și savureze băuturile sau să se relaxeze. Dar ea observă, se întreabă de ce. În zadar. Știe deja. Îi lipsește. Și el îi lipsește ei. Îi întrerupe contactul vizual, își ia eșarfa și plicul, lasă o bancnotă pe masă și cât ai clipi din ochi, înainte ca el să aibă timp să reacționeze, iese pe ușa din față.

Zâmbește, habar nu are de ce. Ar trebui să fie nervoasă, supărată, ofticată măcar. Însă e… fericită? Încântată, mai degrabă. S-a săturat de atâtea gânduri și simțuri întunecate. E vremea celor bune. Și a unei plimbări de seară prin oraș, singură cu propriile-i gânduri.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s