Normal?

În decursul unei zile normale, „obișnuite”, gândești constant următoarea mișcare, acțiune, mai puțin următoarea vorbă sau zgomot ce-ți străpunge dinții. Spun „obișnuite” întrucât nu există cuvântul ăsta. Desigur, dacă ajungi să-l cauți în DEX vei descoperi multe sensuri pentru el, în punctul celor ce au conceput dicționarul explicativ al limbii române. Ori oricărei alte limbi. Ori poate ție-ți pare atât de cunoscut: ce înseamnă? La ce se referă? Ce constituie definiția cea mai exactă sau cea mai bine împăturită în primul gând ce-ți trece prin minte în tărâmul „obișnuinței” sau „obișnuitului”. E siguranță? E încredere? Banalitate, poate? Sau e cea mai grea definiție pe care credeai că o ai atât de bine întipărită în minte? Sau aproape cea mai.

Se presupune că știm ce e „obișnuința”, însă caracterizăm asta pur și simplu cu „ceva obișnuit, normal”. Dar ce înseamnă asta? Pentru un asiatic e „obișnuință” să folosească bețișoare și să stea cu ochii-n jos în fața persoanelor cu o carieră ori statut superior lui. Sau înseamnă să stea cu ochii închiși și să tacă atunci când îi este adresată o întrebare. Asta pentru că poate o consideră jignitoare. Bineînțeles, tu crezi că e o nimica toată și că el e cu siguranță ciudat. Pentru tine e „ceva obișnuit” să facă prietenii tăi glume și glumițe la adresa ta. El e un „ciudat”. Din punctul lui de vedere însă tu ești un ciudatul.

Pentru tine e poate ceva „obișnuit” să pilotezi un avion, să vorbești rusă în timpul liber. Sau să-i spui soției că o iubești. Poate chiar să privești o persoană în ochi. Pentru ea însă, nu e. E complet „neobișnuit”.

Da, se plimbă pe stradă îmbrăcată într-o rochie și cizme de toamnă într-o zi de mai. Consideră „normal” să-i cumpere o cafea cerșetorului din colț. Să judece melodia proastă venită din colțul blocului vecin garsonierei mobilate după gustul plac aruncând un „nu din nou!” în vântul canicular. Simte plăcere, însă. Adoră să fie contrazisă. E o ciudată, diferită de gândirea zilelor secolului douăzeci și unu.  E ceva normal să fie alergată de vecina aia afurisită cu o cană de apă pentru că iar i-a furat o floare din grădină. Și să-i ude marginea rochiei, în râsul ei isteric. E ceva „obișnuit” să-și prindă o cală în părul lung cât un semn de victorie că i-a pierdut urma. Și să-și bea cafeaua pe acoperiș.

Nu zâmbește. Tace, urlă-n interior. Dar pare fericită. Este fericită, pentru ea asta e ceva „normal”, pur științific unei zile cu soare ori ploioase. Râde până și de frișca din cafea topindu-i-se printre clipirile agere ale ochilor încărcați de lumină. Adoră albul pierzându-se-n-negreala cofeinei.

„Plăcere nevinovată”, spune ea. „M-am obișnuit, ce să fac? Să fiu ciudată?” Știe că e. Însă pentru ea e „normal”, se crede „normală”. Restul sunt nebuni. De ura citadină inserată în oraș de lăsarea serii. Ea atunci își plimbă membrele, atunci observă „obișnuința umană”, atât de ciudată pentru ea. Vede omenirea în adevăratul… înveliș. Oare să fie cel superior? Sau cel mai adâncit. Rămâne o enigmă neimportantă, dar intrigantă totodată. Cântă-o melodie veche și-și privește rochia proaspăt spălată scoasă pe terasă. Îi plăcea banca aceea; observa aleea împopoțonată de afișe cu piese de teatru și se putea și holba la fereastra zilnic obsedantă „iar trebuie să o spăl”, deși făcea asta în fiecare ceas de 10:15 dimineața. După ce-și anunța scrisorile cu răspuns. Nu prea clipea, în general erau telegrafe ajunse prea târziu sau oferte cu abonamente la ziare. În dimineața respectivă însă nu erau doar atât.

Speriată de chicotitul unei fetițe la zărirea unui pescăruș uită pentru o clipă de scrisoarea semnată „Trec vineri să-ți șoptesc ceva. M.” În scurt timp însă, tresare la reamintirea acelor ultime cuvinte. Apoi își amintise de primele: „Nu mi-e dor de tine, să știi. Vreau să știu ce mai faci.” Obișnuia să-i scrie des. Ea însă nu-i răspundea atât de prompt, nu pentru că n-ar fi vrut sau din lipsă de timp. Nu știa dacă e corect față de el. Poate era incorect tocmai că nu o făcea. Într-un timp era atât de „normal” să nu-i răspundă încât uitase răspunsul la acea întrebare. Murea de curiozitate să afle ce avea să-i spună. Să-i răspundă dându-se drept noua locatoare, spunându-i că se ea mutase? Nu, îi cunoștea scrisul. Putea să roage poștașul să i-o scrie; o plăcea.

Nu. Hotărâse să nu-i răspundă. Asta era acum „obișnuință”.

tumblr_mza5uyzDPI1qigj88o1_500Sursă foto: http://www.flickr.com/photos/16211840@N02/3372762518/

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s