Zâmbitoare.

Este demonstrat științific faptul că nu există moment în care creierul uman nu reacționează, acționează ori interacționează, aste pentru că este suspect de incapacitatea de a nu face nimic. Intuiesc că majoritatea persoanelor sunt de acord. Ori cei ce mă contrazic în declarația anterioară nu au stat efectiv să analizeze vorba ce-am tastat. Exact, să analizeze. Creierul face asta, nu altceva. Sau, și mai bine, nu altcineva.

Nu făcea nimic. Nimic fizic, cel puțin. Oricine ar fi văzut-o ar fi putut fi sigur că doarme ori că a leșinat, în cazul cel mai tragic. Asta pentru că stătea întinsă dezordonat pe-un pat învelit de-o cuvertură, însă doar pe jumătate, lăsând la iveală goliciunea așternutului imaculat, șifonat de plimbăciunea picioarelor ei, acum atârnânde-ntr-o parte parcă uitată de simpatia îmbrățișărilor ei. Nu mișca, cum am mai spus, nu fizic. Însă în adâncul ei orice altceva decât somn, dormit ori visat.

Ii se părea plictisitor să viseze. Simțea doar că își derula amintirile încontinuu, inutil și… Atât. Efectiv, considera orice vis al ei, nevisat, ca fiind doar o reflectare a ceea ce-și dorea. În fine, nu visa.

Deschide ochii, trezind și încordând orice mușchi sau articulație își putea simți la momentul respectiv. Dar nu fizic, poate doar clipirea respectiv sclipirea din ochii ei. Făcea totul mental, psihic. Iubea să-și simtă corpul încordat de creier, de minte și de gânduri. Făcea asta de atât de puține ori, încât ar fi preferat să-și dea un simț pentru a le putea intensifica pe celelalte mai des. Alții ar fi crezut că blufează, joacă teatru. „Cum adică ai ceda o simțire pentru o prefăcătorie?” „O plăcere psihică, poate o vei înțelege odată.”

Era complet imună la senzații negative. Nu putea înțelege conceptul de rău, răutate sau act negativ. Pentru ea, mintea nu avea o definiție pentru aceste lucruri. Considera că orice zgârietură în sufletul ei dă naștere unei senzații nemaiîntâlnite sau nemaiamintite până atunci. Iubea durerea, pentru că pentru ea nu era rea. Era bună.

Analiza obscur asupra diferențelor simțite de ea și de alte persoane, în special cele cu care intra în contact zilnic. Nu putea concepe acele mari ori mici supărări, tristeți simțite de natura umană la durere.

Mâna ei leneșă trăgea șuvița de păr golănașă ce-i gâdila umărul în bătaia vântului răcoros de Martie ce se strecura domol în camera plină de simplitate, prin perdeaua deasă, însă iluminatoare și adânc „crescută” în crestătura geamului. Zâmbea. Însă nu vizibil. Dacă cineva în momentul ăla i-ar fi privit buzele cărnoase și catifelate, dorind să le simtă tremurul, n-ar fi văzut absolut nimic. Poate doar roșul închis, sângeriu, mușcat din când în când de albitura perfectă a danturii. Zâmbetul însă s-ar fi lăsat așteptat o perioadă destul de lungă de timp. Ar fi întins mâna după cana de cafea, sorbind încet și înmiresmabil și tot n-ar fi văzut nimic. Simțea groază la simplul gând ori fapt că nimeni n-o vede zâmbind, întrebând-o chiar de ce suspină. Suspinul nu venea din pricina faptului că era nefericită. Nu cunoștea acest termen, ii se părea că grăitorul acestor întrebări își bate joc de ea în cel mai imposibil și grosolan mod posibil.

Dar ea zâmbea. Cu sufletul. În felul ei clasic, îmbătat de mireasma gândurilor ei imperfecte.
Sursă fotoSursa foto:   http://new-me-same-habits.tumblr.com/post/78256680176

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s