Alb

Vroia să-i simtă suflul, fiecare parte din moleculele respirației ei. Să-i vadă orice sclipire lucioasă și firavă ori ascunsă din privire, fiind îndepărtată cu gânduri ascunse, de teamă. Evită. Simte o ușoară teamă, care totuși îi apasă pe umeri. Simte respingere, vrea să respingă. Întoarce capul.

Joi. Seară. Nu, nu seară, mai degrabă o după-amiază. Însă senin, fie. Lumina grea a iernii, întrepătrunsă de arșițe de ger, înghețat și lichefiat de cuvinte. Aparent invizibil, totuși ușor de zărit. În zare. Sau în minte ori imaginație. Genul de ninsoare liniștită, ce surprinde gerul limitat doar de minusculele raze de soare arareori simțite. Fulgușori minusculi, rostogolindu-se printre firicele de vânt degerat, ascund privire ei, și totuși le acaparează și le accentuează culoarea lungă și adevărată, atât de ușor de pierdut însă atât de greu de uitat. Nuanță de trunchi de copac, pătrunsă de o anume ușurință de chihlimbar, însă doar în interiorul confortului unui cămin devin de pătruns. Da, cămin. Nu casă.

Stă într-un fotoliu, îmbrățișată. Ori canapea. Sau scaun. În orice caz, îmbrățișată. Nu de mamă, nu de prieteni. Ci de liniște, și de zgomotul fulgilor. Fulgilor ușori de nea care-i dau durere de cap, o surzesc cu atâta liniște. Îi aglomerează gândirile cu diferite nuanțe de alb. Alb vechi, ușor câlcat în picioare de bocancii lui mari, poate chiar alb semi-grizonat, de vechime. Însă doar pe cele mai mari neatinse dealuri și coline îndepărtate, unde petecele de zăpadă sunt atinse doar de cântecele lupilor singuratici și întristați. Unde abia zărești câte-un iepuraș de zăpadă țopăind agale și gingaș, cu ușoare pauze de nemișcare. Apoi, albul proaspăt, pe care mama ei obișnuia să-l ivească în haine la prima ninsoare. 

Ochii ei, albind urâțenia persoanelor înrăutățite dimprejur, străbat fulgii noi. Și pe cei vechi, aflați în plutire de o perioadă relativ mai lungă de o secundă, însă fără să atingă solul, invizibil sub preșul alb. Pătrund și privirea lui, fără ca acesta să realizez, ori să accepte acest lucru.

El, gândul ei pătrunde în ochii ei, poate mângâie o ușoară parte din mintea ei, însă nu și inima. Aceasta este intangibilă. Ori așa se minte singură, în îndepărtarea pădurii, acoperită de o cabană, încălzită fizic de un șemineu pietros, accentuat de cărămidă rece.

tumblr_lyxfli2b7E1r6s2hoo1_500

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s