Prima toamnă II

Începe să se obișnuiască, să se acomodeze cu ideea de a avea altă natură, altă gravitație.

Dă frâu noului strat de „piele” să o înconjoare, să o definească, să o „luminzeze”, să-i detalieze fiecare cotitură a corpului, fiecare unduială a șuvițelor de păr. Orice încordare și destindere a oricărui mușchi, orice scâncet și clipire începe ușor, ușor să își facă loc printre uruitul metalic al tramvaielor ori printre alergătura oricărei persoane în citadin în scopul prinderii autobuzului. Silueta ei rămână însă în anonimat, neobservată de majoritatea acestor oameni a căror activitate este probabil mult mai importantă decât picioarele ei ușor lungite de ghetele cu un toc care abia poate fi numit astfel, mai degrabă un mijloc de a-i înălța statura la foarte puțini centimetrii deasupra altitudinii obișnuite de care adesea se plictisește, pe care o consideră o banalitate. Deși nu foarte înaltă, obișnuiește să privească deasupra majorității, dacă nu cu statura, fără îndoială cu imaginația și căldura ce-o emană în jur.

Nu, nu căldură fizică, ci mai degraba psihică, mentală, poate chiar sufletească, prea puțin văzută și întâlnită de umanitate. Ori, în acel număr relativ mic de persoane care apucă să întâlnească acea „suprafață”, prea puțini ajung să se considere întradevăr apți de a afirma că au apucat să despletească măcar jumătate ori măcar aproape pe atât din „temperatura” ei. Și mare parte din aceia nici măcar nu au realizat sau concluzionat că au făcut acest lucru. Asta poate datorită neatenției, grabei, poate nepăsării ori pur și simplu neacordării creditului asupra acestui fapt. Ori poate pur și simplu datorită cantității prea mici de suflet folosită de acel infim procent al Universului pentru a o evidenția, a o ridica deasupra majorității, înlocuită de multe ori cu „dărâmarea” ei emoțională. Ori încercarea săvârșirii acestui fapt. Are o înălțime considerabilă, totuși. Pe care poate o menține doar fizic, și de prea puține ori și mental sau afectiv.

 

În locul „avansării” pe aceste planuri, întâlnește adesea, parcă din ce în ce mai des în lipsa siguranței părintești, lovituri din parte exteriorului, abia simțite însă, aproape ca niște zgârieturi, a căror durere este alungată de un zîmbet larg, magic și înzestrat de inocență și bunătate, însă și asprime, totodată. Asta pentru că nu oricine ajunge să treacă cu adevărat de acea „coajă”, de acea umanitate ce o aseamănă, însă o și diferențiază de restul făpturilor. Deocamdată nu există persoană care să o fii cunoscut în acel petec de caracter, de ipostaze ciudate și gânduri nebune, de plictiseli complicate. De aceea încă abuzează de citadinul ăsta, pe care vrea să-l lase să o descoase, să o arate lumii întregi. Și tot ce mai este nevoie este de cineva. Acel cineva. Sau acea persoană care urmează să-i „deschidă” gândurile. Dar mai este timp. Este doar prima toamnă.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s